Mad Max. Un nume care pentru o bună bucată de timp a fost pierdut în deşertul australian din care provine. Nu mulţi tineri gameri sunt familiarizaţi cu filmele cu Mel Gibson în rolul celui mai nebun australian, însă datorită lui Tom Hardy şi a noului film “Mad Max:Fury Road” de anul acesta, populaţie tânără a gustat puţin din Wasteland-ul creat minuţios de George Miller acum mai bine de 30 de ani.
Dar ce este de fapt Mad Max? Max Rockatansky este un fost poliţist ajuns un fel de Bear Grylls al deşertului australian post-apocaliptic; acel deşert australian în care cam orice mişcă te poate ucide în doi timpi şi trei mişcări.
Un joc cu Max Nebunu’ era destul de aşteptat de hoardele de warboys fanatici după filmele mai sus menţionate. La momentul anunţului nu pot spune că am fost prea încântat, studioul din spatele jocului, Avalanche, neavând suficiente titluri notabile cu care să se laude.
Cu toate acestea l-am furat pe Max de pe rafturile magazinului şi am pornit în micul meu pelerinaj prin Wasteland, un pelerinaj frumuşel, distractiv şi uneori frustrant.
Poveste:
Jocul Mad Max nu are legătură cu niciunul dintre filmele seriei, cu excepţia faptului că unele personaje apar şi aici. Orice nou venit în universul jocului nu se va pierde în detalii şi va putea avea o experienţă interesantă şi nealterată. Bineînţeles, cu cât ştii mai bine istoria Wasteland-ului cu atât vei gustă mai bine povestea.
Naraţiunea jocului se învârte în jurul lui Max Nebunu’ (Mad Max pentru cunoscători) şi al Magnum Opus-ului, noul său vehicul. Probabil vă întrebaţi unde este Interceptorul, infama maşină a lui Max de când lumea şi pământul; ei bine… ca şi în filmul Fury Road, Interceptorul este furat de către răuvoitorul Scrotus şi dat la fier vechi prin deşert, Max rămânând într-o baltă de sânge, fără maşină şi cu o durere în creştetul capului (probabil şi cu o durere în inimă).
httpv://www.youtube.com/watch?v=-BtV5PHE3hA
De aici, Max hoinăreşte prin deşert şi dă nas în nas cu Chumbucket, un “pustnic” al deşertului care venerează diferite piese de maşină. Dacă voi aveaţi impresia că postul Paştelui e nasol, nu aveţi idee cum e religia ţăcănitului ăsta.
Împreună cu Chumbucket, Max decide să contruiască Magnum Opus, cea mai puternică maşină pe care a văzut-o Wasteland-ul vreodată.
De aici cei doi încep să caute piese pentru maşină, să facă alianţe, unele mai periculoase decât altele, totul pentru ca Max să ajungă în The Plains Of Silence, un fel de rai pe pământ pentru ăştia cu probleme la mansardă precum Max.
Din păcate povestea lui Mad Max are doar început şi final, între ele neexistând un fir narativ concret. Te baţi cu warboys cu pumnii și picioarele, conduci şi faci una cu pământul alte vehicule şi cauţi resurse pe hartă, dar povestea nu avansează considerabil, până în punctul în care ajungi la finalul jocului şi poţi rezuma povestea prin 2-3 propoziţii mari şi late.
Adevărul este că franciza Mad Max nu a fost niciodată o fântână a bogăţiei pe plan narativ, dar măcar filmele aveau poveste de la început până la final.
Cu excepţia lui Max şi eventual al lui Chumbucket, celelalte personaje nu se remarcă prin personalitate sau prezenţă de spirit, în schimb se remarcă prin înfăţişarea lor desprinsă din lumea lui George Miller.
Gameplay:
în primul rând, Mad Max este un action-adventure open-world la persoana a treia. În al doilea rând, Mad Max mai este și racer arcade open-world.
Din când în când îți dă impresia și de survival datorită mecanicilor de căutat resurse, apă și mâncare. La prima vedere, jocul îți aduce aminte de seria Arkham datorită combatului rapid și intuitiv.
Nu este la fel de grațios și rapid ca în jocurile cu Batman, dar nu este nici atât de departe. Mad livrează pumni și picioare în stânga și dreaptă, mai ia un băț, îl mai rupe pe spinarea unuia, mai trage cu shotgun-ul și ciclul se repetă la nesfârșit.
Când vine vorba de combatul cu mașina, aceste este destul de usor și nu necesită mare îndemânare sau reacții rapide. Magnum Opus-ul dispune de armură, țepi, lansator de rachete, sniper și multe alte nebunii cu care Max și Chumbucket își pot elimina vrășmașii.
Toate aceste nebunii se pot upgrada folosind scrap, moneda de schimb a jocului care se găsește mai peste tot pe hartă.
Silviu încă mai caută acest ursuleț…
Vorbind de hartă, Wasteland-ul este mare… și în ciuda aparențelor, nu este atât de gol pe cât mă așteptăm, Avem drumuri, și câte drumuri… unele mai mici, altele mai mari, unele simple autostrăzi, altele rute pentru convoaiele lui Scrotus. Mai avem fortărețele oamenilor influenți din Wasteland precum Pink Eye sau Jet, mai sunt tabere pline cu warboys și nu în ultimul rând, Gastown, căci parcă Wasteland-ul nu e Wasteland fără Gastown.
Tind să cred că din cele auzite până acum, considerați Mad Max a fi un joc bun care merită cumpărat de-ndată. Ei bine… merită categoric cumpărat, însă are destule neajunsuri.
Principala problemă a jocului este repetitivitatea. Mereu faci același lucru, deși capeți skill-uri și upgrade-uri pentru mașină, nu simți că avansezi mai deloc.
Pentru fanii Mad Max, jocul este un imens fan service care merită fiecare bănuț (sau scrap) însă ceilalți gameri, cei care nu sunt familiarizați cu universul Mad Max, pot sări cu ușurință peste acest joc fara a regreta mai târziu.
Grafică și sunet:
Avalanche Studios au reușit să conceapă o lume realistă și credibilă, fără a pierde nimic din farmecul filmelor. Adevăratul star este însuși deșertul.
Un deșert arid, plin de furtuni de nisip și mulți lunatici care te vor înfipt în vârf de băț. Mi-au atras atenția în mod special, efectele de fum și de foc.
Pe de altă parte, modelele personajelor nu sunt cele mai reușite. Max arată bine, Chumbucket arată acceptabil, însă restul personajelor nu au primit o atenție sporită când vine vorba de foto-realism.
Vehiculele au primit și ele cam același tratament: Magnum Opus-ul lui Max este ireproșabil realizat, în timp ce vehiculele celorlalți derbedei din deșert arată precum niște mașinuțe din Mario Kart cu puțină rugină peste.
Testând versiunea de PS4, m-am întâlnit cu un număr considerabil de bug-uri vizuale, iar în unele instanțe jocul pierdea cadre vizibil. Probleme tehnice ce pot fi trecute usor cu vedere, însă trebuie menționate.
Sunetul din păcate este lipsit de farmec. Coloana sonoră este banală și nu livrează cine știe ce adrenalină. Pur și simplu este acolo, nu deranjează, dar nici nu se face memorabilă în vreun fel.
Vocile personajelor sunt sub nivelul mării din punctul de vedere al expresivității și emoției. Nici Max și nici celelalte personaje nu reușesc să rezoneze cu jucătorul, singurul personaj cu care jucătorul va reuși să “comunice” fiind deșertul.
Misto review