”Chemarea datoriei” s-a întors, așa cum era de așteptat, și în acest an. Call of Duty: Vanguard, titlu dezvoltat de Sledgehammer Games, ne propune o întoarcere la originile seriei, abordând din nou perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Cu o campanie single player mai Hollywoodiană ca oricând, un mod multiplayer ce oferă poate cea mai mare diversitate din ultimii ani, dar și un mod Zombies poate nu la fel de strălucit, noul Call of Duty: Vanguard se concentrează pe esențial. Jocul oferă o experiență cel puțin agreabilă atât pentru cei pasionați de ”all things WWII” , cât și pentru cei care se află în căutarea unei experiențe single-player sau multiplayer care să îi transpună într-o lume interesantă, măcar pentru câteva zeci de ore.
CoD: Vanguard în single-player
Nu știu despre voi, dar atunci când aud oameni cu experiență în gaming care spun că un joc precum Call of Duty nu merită jucat în single-player, îmi iau în serios rolul de justițiar și promotor al binelui suprem. Ceea ce reprezintă un mod fancy de a spune că mă enervez.
Încă de la primul joc al seriei, Call of Duty a reprezentat un standard al industriei, cel puțin din punctul de vedere al campaniilor single player. Desigur, pe măsură ce accesul la internet de bandă largă s-a răspândit, a luat amploare și fenomenul multiplayer, iar seria a început să se concentreze tot mai mult pe această latură care s-a dovedit a fi mai profitabilă decât partea de single player.
Dar să discreditezi din start unul dintre puținele jocuri care cel puțin mai încearcă să creeze o experiență narativă în loc să-ți arunce în față un lobby, o hartă, niște arme și skinuri, mi se pare o atitudine nu doar dezagreabilă, dar chiar dăunătoare pentru această industrie care are nevoie de experiențe single-player solide.
Această atitudine este motivul din care tot mai mulți dezvoltatori de jocuri renunță complet la dezvoltarea experiențelor narative jucate solo sau co-op (vezi Battlefield 2042, care a revenit la formula multiplayer-only).
Revenind la Call of Duty: Vanguard, campania single-player a acestuia este una plină de momente interesante și cut-scene-uri produse impecabil. Actorii joacă extraordinar iar o atenție deosebită a fost alocată animațiilor faciale. Lungimea campaniei este, însă, scurtă. Cele 6-7 ore de joc sunt intense, însă dacă dai 60 de euro doar pentru a juca modul single-player vei rămâne dezamăgit de faptul că povestea se termină atât de repede, deși fluxul jocului ar fi permis adăugarea mai multor misiuni.
Să vă explic. Arcul narativ principal al jocului se desfășoară în 1945, spre finalul războiului, în momentele în care forțele sovietice avansau rapid către cucerirea Berlinului. Protagoniștii jocului sunt un grup de soldați (inspirați din poveștile unor soldați adevărați) care reprezintă Task Force One (aka Vanguard), prima unitate militară de Forțe Speciale, precursor al tuturor celorlalte unități de acest gen din seria CoD.
Scopul acestei unități este acela de a opri proiectul Phoenix, un proiect nazist ultra-secret despre care nici măcar liderii naziști nu știu. Și nici membrii echipei noastre, până spre final. Deși luptă împreună, membrii acestei echipe formează un grup cum nu se poate mai eterogen.
De la naționalitate, rasă, sex și până la motivațiile personale și trăsăturile lor de caracter, membrii echipei sunt extrem de diferiți și, cel puțin la o primă vedere, pare greu de crezut că aceștia ar putea forma un grup unit. Pe parcurs, însă, ne putem da seama că fiecare dintre ei este un adevărat specialist în ceea ce face, motiv din care au fost și aleși să formeze această mică echipă.
Sigur, acest lucru nu este tocmai evident la început, când cei 6 membri inițiali ai echipei sunt capturați și închiși într-o celulă dintr-o clădire nazistă din Berlin. Dar pe parcursul jocului, printre interogatoriile la care sunt supuși (în cut-scene-uri de o calitate incredibilă) ne sunt prezentate flashback-uri cu fiecare personaj, pe rând, sub forma unor misiuni care servesc ca un origin story a acestuia.
Astfel, avem ocazia să vedem prin ochii Polinei Petrova felul în care se desfășura o zi obișnuită în Stalingrad înainte ca orașul să fie capturat de trupele naziste, sau putem să dăm o tură cu avionul lui Wade Jackson în bătălia de la Midway. Putem trăi momente de cumpănă într-o junglă din Pacific, la fel cum putem să ajutăm trupele Aliate să câștige celebra bătălie de la Tobruk prin ochii australianului expert în explozibili Lucas Riggs.
Există numeroase momente impresionante și tragice care te fac să nu te plictisești pe parcursul campaniei single-player, însă la finalul acesteia îți dai seama că jocul este compus în proporție de 80-90% din acele povești individuale care ne fac să înțelegem și să ne pese de fiecare personaj în parte. Practic, jocul se chinuie vreo 5 ore să ți-i aducă pe membrii echipei Task Force One mai aproape de suflet, explicând sub formă de gameplay faptele eroice ale acestora, iar apoi îți oferă o singură misiune în care echipa lucrează împreună. Asta dacă nu luăm în considerare prima misiune, care nu impresionează prin nimic.
Așadar, povestea principală a jocului a fost tratată doar ca un liant, un suport care să dea un numitor comun prezentării unor povești de luptă desfășurate pe mai multe fronturi, în mai multe perioade ale războiului. Și e păcat, pentru că majoritatea personajelor sunt bine definite și ar fi fost interesant să le vedem mai mult lucrând în echipă.
Oh well. Poate vom mai avea ocazia de a reîntâlni aceste personaje într-un posibil Vanguard 2.
În orice caz, chiar dacă mi-aș fi dorit poate o campanie ceva mai lungă, pe parcursul jocului am fost impresionat de atenția acordată detaliilor. De exemplu, în misiunea din Stalingradul de dinaintea atacului german, poți asculta o mulțime de conversații ale oamenilor din bloc sau de pe stradă, care se tem de o posibilă invazie nazistă.
La un moment dat, am tras cu ochiul printr-o ușă pe care un locatar a ținut-o întredeschisă pentru câteva secunde, și am putut vedea că apartamentul său era mobilat complet, chiar dacă majoritatea jucătorilor probabil nu se vor uita înăuntru vreodată. Genul acesta de detalii fac din CoD: Vanguard un joc cu o campanie care îți oferă o senzație de autenticitate…
…până când vezi cât de neinspirat este, uneori, AI-ul inamicilor și al trupelor aliate deopotrivă. Nu mi se pare tocmai normal într-un joc lansat în 2021 ca inamicii să treacă pe lângă coechipierii mei fără să se sesizeze unii pe alții. M-am trezit în nenumărate rânduri cu inamici lângă mine, deși trupele noastre avansaseră. Ca să nu mai zic de cele cel puțin 5-6 momente în care efectiv stăteam la 1-2 metri de inamic și acesta nu m-a văzut (și am jucat pe dificultate regular, nu pe easy).
N-aș vrea să credeți totuși că jocul e un buggy mess, pentru că nu este, dar dacă dai de 10-15 ori de astfel de situații pe parcursul jocului, poate să devină puțin frustrant.
CoD: Vanguard în multiplayer (și zombie mode)
Chiar dacă jocurile CoD din ultimii ani nu m-au făcut să îmi petrec prea mult timp în modul multiplayer, Vanguard reușește să îmi ofere destule motive să fac acest lucru în perioada următoare.
În primul rând, la nivel de content, Vanguard este rege. Ai de ales dintre 38 de arme cu câteva zeci de attachments disponibile pentru fiecare, iar jocul oferă la lansare 20 de hărți, dintre care 16 sunt hărți ”normale” și 4 sunt hărți de Champion Hill.
Champion Hill e un mod în care mai multe echipe de tip solo, duo sau trio joacă o serie de meciuri de 1 minut, de fiecare dată într-o altă zonă de pe hartă. Fiecare echipă pornește cu un număr limitat de respawn-uri, adică de vieți. Câștigătoare e echipa care a rămas în viață după ce toți adversarii au rămas fără respawn-uri.
Hărțile sunt inspirate din cele mai importante teatre de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial și sunt incredibil de fun de jucat. Poate și pentru că sunt create ”pe lane-uri”, așa cum eram obișnuiți pe la începuturile seriei, dar și pentru că au fost adăugate elemente ce pot fi distruse, precum anumiți pereți.
Cel mai important, trasul cu arma oferă un feeling extrem de plăcut iar netcode-ul este, din punctul meu de vedere, impecabil. Aici vine în ajutor și sistemul de matchmaking care te conectează la sesiunea de joc cu cel mai mic lag la momentul respectiv. Totul decurge ”smooth as butter”, cum ar zice chinezul.
O premieră pentru seria CoD este posibilitatea de a alege nu doar modul de joc dorit, dar și ”pacing-ul”, adică ritmul jocului. Poți alege între Tactical, Assault și Blitz, unde primul îți va configura serverul în așa fel încât ritmul luptelor să fie mai lent, iar ultimul va dezlănțui haosul. Tehnic, sistemul de pacing funcționează destul de simplu: în funcție de caracteristicile hărții care urmează să fie jucată, sistemul de pacing va seta o limită de jucători pe server și un anumit timp de respawn. Limita va fi minimă pe modul Tactical, iar timpul de respawn va fi mai mare, în timp ce pe Blitz lucrurile vor sta complet invers.
Mie, personal, această funcție mi se pare absolut genială și aș vrea să o văd implementată nu doar în seria CoD, ci în toate shooterele multiplayer populare. Funcția asta de una singură poate să fie factorul care transformă jocul din ”meh” în ”perfect pentru mine”.
Call of Duty: Vanguard ne oferă și un Zombie mode care este doar decent. De această dată echipa de jucători pornește într-o piață din Stalingrad care are rolul de hub central. De aici există portaluri către ”misiuni” cu tematică zombie desfășurate în mai multe zone în care s-a desfășurat și cel de-al Doilea Război Mondial.
Joci 2-3 minute, se termină misiunea, ajungi înapoi în piața din Stalingrad unde poți folosi resursele câștigate în misiune pentru a-ți face diverse upgrade-uri la stats. Chiar și cele mai ”interesante” misiuni sunt simpliste și se rezumă la lucruri precum uciderea de nemorți în timp ce păzești un craniu plutitor care se plimbă pe hartă, sau uciderea acelorași biete creaturi pentru a colecta diverse rune. Știți meme-ul ăla cu ”it’s something”? Cam așa e cu Zombie mode-ul ăsta. M-am plictisit încă din primele 5 minute de joc, dar în scopul unei bune documentări, am continuat pentru voi. Dacă n-ați mai jucat niciun joc cu zombies, s-ar putea să vă placă.
Grafică, sunet, gameplay
Din punct de vedere grafic, Vanguard stă extrem de bine și nu compromite compatibilitatea cu PC-uri și laptopuri gaming mai vechi.
Eu l-am jucat în totalitate pe un Ryzen 7 2700X cu 48GB de RAM DDR4 și un GTX 1080 Ti, placă video potentă și în ziua de astăzi (dar fără compatibilitate RTX), însă jocul este atât de bine optimizat încât rulează bine chiar și pe un sistem de acum ~6-7 ani, cu AMD FX 6300, 16 GB RAM DDR3 și un GTX 970.
Grafica jocului este foarte reușită, lucru ușor de văzut în campania single-player care este plină de detalii și prezintă o vastă diversitate în privința mediilor de luptă. Dar nici celelalte moduri de joc nu sunt mai prejos și stau foarte bine din punct de vedere grafic, fără a compromite framerate-ul. Iar în multiplayer, framerate-ul e cel mai important.
Sunetul jocului se ridică și el la nivelul așteptărilor, iar faptul că încerc să rezum întreaga experiență sonoră la un singur paragraf din acest review parcă nu face dreptate muncii pe care au depus-o dezvoltatorii în acest joc. Fiecare armă sună diferit (și bine!), fiecare sunet este afectat de mediul înconjurător, iar sunetul pozițional funcționează excelent chiar dacă joci pe un set de căști stereo, așa că poți să-ți dai seama cu ușurință de direcția din care se trage.
La capitolul gameplay, Call of Duty: Vanguard nu se diferențiază mai deloc de celelalte jocuri din serie. Această experiență coezivă de la un CoD la altul este și un atu, pentru că jucătorii se vor simți ”ca acasă” în fiecare nou joc, dar este și un punct slab pentru că pare să nu lase loc inovației.
Acestea fiind spuse, atât în campania single-player cât și în modurile online, experiența de joc este una plăcută, precisă și foarte clară, cu mecanici de joc ușor de înțeles, astfel că indiferent de nivelul tău de experiență în ale gaming-ului te vei acomoda foarte rapid cu acțiunea din noul joc.
Concluzii
Am ajuns la final și, după acest review sub formă de roman, trebuie să vă spun că din punctul meu de vedere, Call of Duty Vanguard a livrat mai mult decât mă așteptam. Ca joc multiplayer, include o tonă de content (și va mai primi content pe parcurs) și este incredibil de fun, mai ales că acum există și opțiunile de combat pacing care pot face jocul să se simtă complet diferit de la un meci la altul.
Ca joc single-player, Vanguard nu ne oferă destul încât să justifice costul de 60 euro doar pentru această campanie, însă dacă îl prinzi sub 30 de euro cred că merită să-i dai o șansă, că doar nu ai în fiecare zi șansa să joci o nouă campanie (reușită) bazată pe un război de o asemenea importanță istorică. Este o campanie spectaculoasă, chiar dacă scurtă, și probabil vei rămâne cu câteva amintiri interesante după parcurgerea acesteia.
Ca pachet complet single-player și multiplayer, Call of Duty: Vanguard este un joc care îți va oferi sute de ore de distracție și content variat și consider că merită fiecare bănuț.
Galerie foto completă: