Atunci când încerci să împuști doi iepuri dintr-un singur foc, ar trebui să te asiguri că ai o pușcă bună, niște ani de experiență în împușcat iepuri, dar și niște gloanțe de rezervă… pentru că și cei mai experimentați vânători pot greși.
V1 Interactive, micul producător de jocuri care este responsabil de dezvoltarea lui Disintegration, a încercat să împuște doi iepuri dintr-un foc, fără să mai fi împușcat un iepure vreodată. Spun asta pentru că acesta este jocul de debut al studioului, iar proiectul pare să fi fost un pic cam prea ambițios pentru o echipă formată relativ recent.
Analogia cu iepurii vine din faptul că Disintegration încearcă să combine două genuri de joc într-unul singur: RTS și FPS. De fapt, jocul a fost gândit inițial ca un RTS pur, însă producătorii s-au gândit că ar fi interesant dacă ar pune un pic de sare, după gust, care să facă jocul diferit de un RTS clasic. Așa că au presărat niște sare din categoria FPS. Și au pus așa de multă încât, în final, jocul este mult mai mult FPS decât RTS.
Disintegration este un joc care ne duce într-un viitor sumbru, în care societatea intră într-un colaps la nivel global iar oamenii încep să renunțe la corpul lor organic, optând în schimb pentru ”Integration, ” adică transplantarea creierului într-un corp robotic.
Deși procesul de Integrare a fost gândit ca o soluție temporară și opțională, un grup rebel preia controlul umanității și obligă toată populația să recurgă la procesul de Integration. Aici intervine protagonistul Romer Shoal care, împreună cu grupul său de rebeli, dorește să readucă umanitatea pe făgașul ei normal.
Dar dincolo de această poveste care ne ține de urât pe parcursul orelor de joc repetitiv, ne așteaptă piesa centrală a jocului: gameplay-ul hibrid FPS-RTS.
Atât în single-player cât și în multiplayer, joci rolul unui pilot de gravcycle, un fel de motocicletă zburătoare. Acest gravcycle poate zbura doar la o anumită altitudine relativ apropiată de sol (~15m), deci trebuie să ai grijă cum traversezi o prăpastie, pentru că riști să cazi în ea. În dotarea mașinăriei zburătoare se află și diverse tipuri de armament și abilități speciale.
La sol se află o echipă de până la 4 soldați AI pe care fie îi poți lăsa să abordeze luptele așa cum își doresc, fie poți încerca să îi controlezi în așa fel încât să beneficiezi de un avantaj tactic. Aceste unități au și niște abilități speciale pe care le poți folosi atunci când vei considera că este nevoie (ex: ground slam, o bulă ce încetinește inamicii din interiorul ei, grenade clasice). Trebuie doar să fii pregătit să aștepți o perioadă de cooldown între utilizări.
Când spun că poți controla unitățile de la sol, nu mă refer la o funcționalitate RTS foarte complexă, ci la comenzi pe care le dai prin apăsarea unui singur buton (click dreapta în varianta PC). E vorba doar de comenzile clasice: ”urmăriți-mă”, ”mergeți acolo” sau ”trageți în acest inamic”.
De asemenea, există anumite momente când trebuie să ordoni trupelor să interacționeze cu un anumit obiect de la sol, precum stațiile de healing care te vor ajuta să rămâi în viață în momentele dificile, pentru că viața nu se regenerează automat. Atunci când un soldat moare, îl poți învia destul de ușor, după ce îi recuperezi ”brain can-ul”, reprezentat de un element grafic care plutește deasupra corpului său și reprezintă creierul bine conservat ce va fi inserat rapid într-un alt corp robotic.
Per total, modul de control al trupelor de la sol mi-a amintit de seria Brothers in Arms, unde puteai conduce echipe de soldați astfel încât să ai un avantaj tactic în situațiile dificile. Doar că în Disintegration stai pe o motocicletă zburătoare, iar inamicii mor ceva mai greu chiar dacă se află în bătaia directă a gloanțelor. De asemenea, în acest joc nu poți comanda mai multe squad-uri, ci unul singur.
Campania single-player prezintă misiuni destul de lungi, cu o varietate de obiective care se rezumă în final la a distruge valurile de inamici pe care le întâmpini. Ceea ce variază cu adevărat este aspectul fiecărei zone geografice, armele utilizabile pe gravcycle dar și componența echipei de la sol.
Per total, componenta single-player oferă o experiență de joc mulțumitoare pentru cei cărora le place să vadă sute de inamici explodând, unul câte unul, timp de 10-15 ore. Din păcate, nu îți oferă foarte multe motive să duci jocul până la capăt. De asemenea, dacă obișnuiești să te joci în reprize scurte, Disintegration nu este pentru tine. Dacă ieși din joc, va trebui să pornești misiunea de la început, indiferent de checkpointul la care ai ajuns. Iar misiunile sunt destul de lungi (zeci de minute).
Pe partea de multiplayer, lucrurile sunt puțin mai interesante. Există 3 moduri de joc:
- Zone control: un fel de conquest din Battlefield, însă doar trupele de la sol pot captura obiectivele)
- Collector: fiecare inamic ucis lasă în urma lui un ”brain can” pe care trebuie să îl culegi ca să primești un număr de puncte
- Retrieval: Ca să continui cu analogiile, este un fel de Rush din Battlefield. Pe hartă se spawnează două nuclee pe care echipa de atacatori trebuie să le care până la niște puncte predefinite care se află în aproperea zonei de spawn a apărătorilor. Nucleele pot fi cărate doar de către echipele de la sol. După fiecare rundă, echipele sunt inversate iar la final echipa câștigătoare este desemnată în funcție de numărul de nuclee livrate cu succes din postura de atacatori.
Meciurile multiplayer sunt interesante și chiar distractive după ce începi să înțelegi cum funcționează lucrurile. Este foarte interesant momentul în care realizezi că, deși meciurile sunt practic 5v5, pe hartă vor fi în total 50 de inamici (10 piloți și 40 de coechipieri AI la sol).
Astfel, bătăliile se duc pe mai multe niveluri: între piloți, între trupele AI, dar și încrucișat, între piloți și trupele AI. Ca în orice joc multiplayer, lucrul în echipă este cheia către succes. Un alt lucru important este că un pilot ucis duce la pierderea întregii echipe până la respawn, deci trebuie să îți protejezi spatele foarte bine.
În multiplayer, poți alege între 9 echipe de tip pilot + 4 unități AI. Fiecare echipă are puncte tari și puncte slabe, evidențiate de diferitele configurații de armament, abilități speciale, viteză și rezistență la damage.
În final, câteva cuvinte despre prezentare. Deși este un joc lansat recent, nu avem de a face cu vreo minune tehnologică. Grafica jocului este la un nivel decent, nu dăunează jocului în niciun fel, însă nici nu îl ajută să iasă din sfera de mediocritate.
Aspectul general este șters, cu puține detalii, și îmi dă mai degrabă senzația că ma joc o variantă remastered a unui joc din 2010. Același lucru îl pot spune și despre sunetul jocului, care nu îmi oferă măcar satisfacția de a simți că mânuiesc o armă puternică. Pe de altă parte, jocul are cerințe minime foarte joase, așa că va rula bine pe orice sistem de gaming din ultimii 5 ani.
În concluzie, Disintegration este un joc care a încercat să aducă ceva nou pe piață și a reușit într-o anumită măsură. Producătorii au promis că vor ține jocul în viață prin diverse update-uri și DLC-uri, așa că nu pot decât să mă aștept că lucrurile vor avansa în direcția corectă.
Ca prim joc al studioului, Disintegration nu este deloc rău, însă aștept cu interes să văd dacă cei de la V1 Interactive pot mai mult. Recomand să încercați jocul, însă la reducere, nu la prețul full de 50 de euro. Cel puțin nu înainte să fiți siguri că vă place foarte mult ideea de a împușca roboți în timp ce coordonați trupele de la sol dintr-o motocicletă care levitează (și că puteți ignora neajunsurile actuale ale jocului).
Galerie foto:
