„Souls-like”. Această comparaţie a fost folosită până la refuz de multe jocuri care încearcă să intre în horă şi să câştige faimă. Dar The Surge m-a siluit în aşa feluri încât comparaţia e inevitabilă, iar eu o să îi întorc favoarea în scris şi îl voi lua la bani mărunţi pe acest nou pretendent care preia ştafeta şi încearcă să umple golul lăsat în urmă de încheierea seriei Souls.
Iar dacă ideea de joc „Souls-like” vă sperie, meniul oferă opţiunea de a încetini luptele, făcând jocul mult mai uşor şi mai accesibil. Aşadar, există o portiţă de intrare şi pentru cei care nu au fost atraşi de tema dark-fantasy a seriei Souls. Pe lângă asta, unele mecanici noi m-au făcut să îmi dau seama că seria Souls m-a spălat pe creier şi m-a lăsat cu câteva obiceiuri proaste.
I’M SORRY, WARREN, BUT THE TRUTH IS IN ANOTHER CASTLE
Introducerea acestui joc a fost o surpriză impresionantă şi neaşteptată, tocmai datorită simplităţii ei. Te afli într-un tren futurist, aşteptând să ajungi la eventuala destinaţie. Pe un ecran afli detalii despre CREO, corporaţia high-tech care încearcă să rezolve multe dintre problemele omenirii şi care vrea să repare răul provocat de oameni asupra planetei.
Pe geam poţi vedea complexul industrial spre care te îndrepţi, şi locul în care se va desfăşura toată acţiunea jocului. Trenul se opreşte şi jocul te ia pe nepregătite cu un detaliu mărunt, dar de impact, pe care nu îl voi aminti aici ca să nu vă stric eventuala surpriză. E o introducere cum n-am mai văzut şi care ar trebui să pună jucătorul pe gânduri.
Jocul nu îţi explică direct foarte multe lucruri, ci te lasă să descoperi singur sau să faci singur legăturile, interacţionând cu alte personaje, căutând înregistrări audio ascunse în nivelurile jocului, sau chiar şi observând împrejurimile. Desigur, asta dacă eşti curios şi te interesează, deoarece povestea poate fi ignorată şi te poţi concentra strict pe acţiune.
Warren, personajul pe care îl controlezi în joc, se integrează oarecum perfect în peisajul industrial împânzit de roboţi ucigaşi, pentru că are la rândul lui o personalitate robotică. Replicile lui sunt simple şi seci, însă într-un fel e de înţeles această alegere. Jucătorul trebuie să descopere singur ce se întâmplă în jur, iar indiferenţa lui Warren nu îţi poate influenţa micile şi puţinele decizii pe care le iei în timpul jocului şi care pot influenţa finalul poveştii. Această abordare ajută la imersiunea jocului, care în acelaşi timp este împiedicată de faptul că chipul protagonistului nu poate fi personalizat în niciun fel.
Dacă povestea e bună sau rea, asta variază în funcţie de interesul pe care il veţi acorda acesteia, iar eu nu o să vă dau niciun fel de spoiler.
BACK TO THE DRAWING BOARD
Foarte pe scurt, pentru cei care nu ştiu cum funcţionează un „Souls-like”, este vorba de jocuri de acţiune-RPG la persoana a treia, cunoscute pentru dificultatea lor. Dacă mori reînvii, deodată cu toţi inamicii, iar resursele pe care nu le-ai consumat se pierd de tot dacă nu ajungi la locul unde ai murit.
Primele ore din joc şi primul nivel oferă o experienţă excelentă. Începi în aer liber, într-o zonă deschisă de la marginea complexului. Dar asta se schimbă, pentru că nivelurile următoare se desfăşoară în general în spaţii închise, tema industrială a jocului neaducând foarte multă varietate vizuală, peisajele şi decorurile impresionante lipsind din acest joc.
Comparativ cu jocurile Souls, în care jocul e o lume deschisă cu zone conectate şi ramificate în moduri interesante, The Surge are o abordare diferită. Jocul înlocuieşte lumea open-world şi împarte complexul industrial în mai multe niveluri despărţite de un ecran de încărcare, iar fiecare nivel are o singură staţie medicală, adică locul unde îţi încarci şi îmbunătăţeşti caracterul. Practic, fiecare hartă are un punct central, iar jucătorul are de parcurs un labirint ramificat şi încâlcit până la refuz.
Prima zonă are o varietate suficientă de zone în aer liber, coridoare întunecate şi clădiri, însă nivelurile următoare se petrec în spaţii închise, iar labirinturile sporesc sentimentul de claustrofobie. Îngrămădeala devine de-a dreptul sufocantă şi enervantă, mai ales că, în loc să simţi că faci progres în joc, deschizi drumuri care te duc exact în locul de unde ai început şi devii frustrat cu ideea că efectiv baţi pasul pe loc şi te învârţi în cercuri.
Iar aceste cercuri sunt pline cu inamici foarte periculoşi şi mai agili decât tine. Dificultatea jocului creşte atât de brusc încât simţi că te-ai dat cu capul de un zid, iar gustul plăcut lăsat în urmă de un excelent prim nivel e înlocuit destul de brusc cu un gust amar. Aşa că te ridici, îţi ştergi sângele din colţul gurii, pentru că tocmai ai fost lovit de realitate: The Surge este un joc al naibii de greu.
The Surge abordează diferit problema inamicilor din joc, iar accentul nu se pune pe luptele cu boşi, care sunt doar cinci la număr, ci pe inamicii de rând răsfiraţi pe hartă. Aceştia sunt mai agili şi mai periculoşi decât tine şi te pot omorî dintr-o singură lovitură. Fiecare zonă parcursă îţi dă senzaţia unui boss învins, iar luptele cu boşi îţi pot da senzaţia că iei o pauză liniştită în comparaţie cu chinul prin care treci în restul confruntărilor obişnuite din joc. Boşii în sine repetă tactici şi lovituri întâlnite deja în joc, şi, învinşi în anumite feluri, pot lăsa echipament mai bun.
Şocul schimbării de dificultate e atât de mare încât eşti atent la fiecare colţ şi stai cu inima în dinţi, pregătit oricând de luptă, iar asta te poate împiedica să asculţi derularea poveştii şi a înregistrărilor audio. Pe lângă asta, din păcate, tensiunea te împiedică să fii atent la mediul înconjurător şi să descoperi că acest complex în care te afli a fost redat şi proiectat într-un mod foarte practic şi credibil, fiind destule indicatoare care te pot ajuta să găseşti drumul cel bun. Poţi găsi chiar şi hărţi care îţi arată locul în care te afli şi zonele din jur, dar care la început sunt absolut inutile, pentru că traseul către punctele de interes nu e niciodată un drum drept şi uşor, decât după ce deschizi toate uşile şi scurtăturile.
Ca alegeri de design, nu pot spune că mi-a fost întotdeauna clar unde trebuie să merg sau care îmi sunt obiectivele. Progresul fiind împiedicat uneori de obiecte de decor care nu îţi sar în ochi, iar unele zone se deschid fără să îţi fie clar de ce şi ajungi în situaţia în care eşti obligat să cauţi la voia întâmplării. Vei ajunge să vizitezi din nou zone precedente, iar haosul încâlcit devine de-a dreptul copleşitor şi obositor, mai ales după ce tocmai te-ai chinuit să memorezi o zonă nouă.
THE NUTS AND BOLTS
Pentru veteranii Dark Souls, The Surge trebuie „reînvăţat”, pentru că vechile tactici doar te limitează aici. Jocul oferă mecanici de luptă noi şi complexe care îţi pot uşura viaţa foarte mult. Sunt şi câteva îmbunătăţiri faţă de seria Souls, dar aduce şi elemente din Lords of the Fallen care strică experienţa.
De fiecare dată când apeşi un buton, acţiunea va fi executată şi nu poate fi întreruptă. Luptele trebuie abordate cu foarte mare grijă, deoarece dacă apeşi aiurea butonul de atac, toate atacurile vor fi executate şi rămâi expus pericolelor sau te poţi arunca în gol. De fapt, jocul descurajează apăsatul in disperare a butoanelor, dar într-un mod nu tocmai explicit. Aşa cum explică un ecran de încărcare, sincronizate corect, atacurile consumă mai puţină stamina.
Pe lângă eschivele cu sărituri laterale din Dark Souls, ai opţiunea de a bloca atacurile inamicilor, sau de a te feri de ele prin aplecări sau sărituri pe loc, după care poţi riposta cu contraatacuri. Dacă alegi să blochezi atacuri, rămâi blocat pe loc, iar stamina scade în mod constant. Trebuie să îţi alegi foarte atent mişcările, iar inamicii au avantajul că se pot mişca în timp ce blochează.
Fiecare atac îţi creşte bara de energie, pe care o poţi folosi pentru diverse puteri culese pe parcursul jocului. Crescând personajul în nivel, deblochezi mai multe slot-uri pentru îmbunătăţiri şi puteri active sau pasive, iar acestea pot oferi numeroase combinaţii care se pot mula pe stilul de joc al oricăruia. De exemplu, poţi alege să investeşti în mai multe puncte de viaţă, poţi alege să porţi cu tine mai multe opţiuni de vindecare, sau poţi alege să renunţi complet la ele şi să îţi transformi bara de energie în sursă de vindecare, variantă care face jocul şi mai palpitant, obligând jucătorul să sară la bătaie.
Clasele armelor variază de la cele rapide cu impact redus la cele imense cu impact major, fiecare având diverse avantaje şi dezavantaje. Armele puternice au animaţii lungi, iar fiecare atac trebuie executat cu atenţie. Luptele cu mai mulţi inamici deodată sunt foarte dificile şi riscante.
Diversitatea inamicilor şi dificultatea lor te va împinge spre experimentarea mai multor tipuri de armă. Dar, în acelaşi timp, jocul îşi pune singur piedică şi te descurajează să încerci lucruri noi, pentru că fiecare tip de armă devine mai eficient cu cât îl foloseşti mai mult, iar asta înseamnă că de fiecare dată când încerci o clasă nouă de arme, o iei de la zero. În plus, sunt mari şanse să îţi dai seama că tot arma pe care o foloseai iniţial era cea mai bună, pentru că deja ţi-ai format un anumit stil de joc şi vei suferi de fiecare dată când vei încerca să îl schimbi.
Ajungi în situaţii în care simţi că nu mai poţi continua, iar frustrarea te împinge să fugi pe lângă inamici şi să eviţi luptele complet, sau să recurgi la farm.
Membrele inamicilor pot fi ţintite individual, iar dacă vrei să obţii o anumită piesă din armura lor, trebuie doar să ataci de mai multe ori acea zonă a corpului ca să declanşezi o dezmembrare încheiată cu succes. Dar şi acestea trebuie făcute cu atenţie, deoarece rămâi prins în animaţii care te lasă vulnerabil şi care uneori te pot arunca de pe hartă. Sistemul de atacuri slabe şi puternice din seria Souls a fost înlocuit de cel cu atacuri verticale orizontale, care trebuie folosite atent dacă vrei să fii sigur că nimereşti zona dorită sau ca să imobilizezi un inamic.
Toate acţiunile au avantaje şi dezavantaje, iar asta încurajează o abordare tactică. Inamicii pot fi omorâţi mai uşor dacă sunt atacaţi în zone fără armură, dar dezavantajul e că la sfârşit nu poţi obţine piese cu care să poţi construi. Întotdeauna trebuie să cântăreşti între supravieţuire şi farming. E o mecanică interesantă şi bine realizată care aduce diversitate sistemului de luptă şi practic îţi oferă libertatea să îţi alegi singur loot-ul obţinut. În plus, când simţi că te-ai lovit de zid şi mori constant, piesele de armuri pe care le culegi se adună şi tot rămâi cu impresia că progresezi puţin câte puţin, chiar dacă de fapt eşti prins într-un grind chinuitor. Iar lucrurile devin cu atât mai frustrante când în zona în care începi e un ecran uriaş pe care auzi de zeci de ori acelaşi jingle şi aceleaşi replici, fără să le poţi opri.
Sunt multe elemente reuşite care individual excelează, dar care la grămadă se prăbuşesc una peste cealaltă. De exemplu, când trebuie să cotrobăi cu un singur buton prin toate abilităţile în timp ce trebuie să decizi dacă blochezi atacurile inamicului sau te fereşti de ele şi trebuie să gestionezi fiecare mişcare şi atac, devine frustrant. Ştiu, şi în Dark Souls schimbai între consumabile pe acelaşi buton, dar era vorba că The Surge ţinteşte mai sus şi evoluează seria, nu ? #inb4gitgud
Multe ar mai fi de scris despre acest joc, dar deja m-am întins destul. O să vă las pe voi să descoperiţi restul îmbunătăţirilor şi să vă bucuraţi de atmosfera jocului.
CANCER ŞI TETANOS (CONCLUZII)
Studioul Deck13 şi-a mai încercat norocul cu acest tip de jocuri prin Lords of the Fallen, un joc care, cu toate bunele lui a avut şi destule rele care să îl facă greu de recomandat. The Surge e cu totul altă bestie, însă pentru fiecare pas făcut înainte, face şi un pas înapoi. The Surge are o abordare diferită a conceptului de dificultate, dar unele alegeri pot duce jucătorul la limita răbdării.
Sistemul complex de luptă reuşeşte să te facă să te simţi agil şi ţeapăn în acelaşi timp. Chiar şi cu cele mai rapide arme la îndemână e dificil să te lupţi cu mai mulţi inamici deodată, fiind mereu blocat în animaţii prea lungi. Da, într-un fel are sens ca totul să îţi dea senzaţia de greutate, armele fiind practic bucăţi uriaşe de metal. Dar când costumul tău îţi dă puterea să bagi sprinturi şi să sari cu respectivele arme în braţe, acest argument îşi cam pierde validitatea.
Felul în care nivelurile sunt ramificate şi încâlcite e dus la extrem, iar îngrămădeala îţi dă senzaţia de oboseală şi claustrofobie la prima parcurgere a jocului, mai ales că de cele mai multe ori parcurgi zone foarte dificile doar ca să ajungi de unde ai pornit. Partea bună e că această abordare facilitează foarte mult rejucabilitatea şi new game+, pentru că odată obişnuit cu nivelurile, nu îţi consumă foarte mult timp să le străbaţi din nou. Şi credeţi-mă, chiar dacă new game+ adaugă câţiva inamici dificili în plus, parcurgerea din nou a jocului îţi dă senzaţia unei răzbunări foarte satisfăcătoare, fiind mult mai bine pregătit pentru provocările jocului.
Spre deosebire de seria Souls, jocul nu dispune de multiplayer, aşa că nu poţi savura chinul alături de un partener şi nu dispui de ajutorul nimănui în porţiunile dificile ale jocului.
Pe partea tehnică din nou e cu bune şi cu rele. Pe lângă bug-uri şi crash-uri, componentele mele nu mai sunt un barometru pentru optimizare, dar vă pot spune că un GTX 970 poate menţine jocul la 60 cadre pe secundă pe setări HIGH, iar jocul arată foarte bine. The Surge mai primeşte o bulină verde de la mine pentru că pe PC e compatibil şi cu controllerul Dualshock 4, lucru pe care l-am văzut la destul de puţine jocuri.
Dintr-o greşeală pe care nu mi-o pot explica, în varianta de lansare dezvoltatorii au „uitat” incluse în joc opţiunile de quicksave şi quickload – opţiuni care nu au ce căuta într-un „Souls-like” (şi pe care, nefiind obişnuit din Dark Souls, am uitat să le folosesc – vă jur pe sutele de mii de Scraps pe care le-am pierdut). Am aruncat acum o privire rapidă peste lista cu îmbunătăţiri ale următorului patch, şi acestea vor fi scoase, iar multe dintre probleme şi bug-uri vor fi rezolvate. Mai mult, melodia country din staţia medicală va putea fi înlocuită cu orice doreşte jucătorul, pentru că cea standard e plăcută la început, dar devine foarte iritantă după repetate ascultări. Din păcate, pe lângă astea, dezvoltatorii vor face anumite modificări şi “îmbunătăţiri” care vor face jocul mai uşor. Ca de obicei, “una caldă, una rece”.
La urma urmei, privind în ansamblu, ceea ce s-a dorit a fi o evoluţie a jocurilor „Souls-like” devine un pas pe loc şi mai degrabă o îmbunătăţire a lui Lords of the Fallen, pentru că, cel puţin din punctul meu de vedere, un joc dificil nu înseamnă un joc care te încurcă prin mecanicile lui şi e greu doar de dragul de a fi greu. Dar să nu mă înţelegeţi greşit: The Surge a preluat ştafeta şi bate pasul pe loc undeva la înălţime, aproape de seria Souls, fiind un joc foarte reuşit şi cu un mare potenţial de viitor.
Dacă aveţi o răbdare de fier, vă plac jocurile de acţiune cu tematică ştiinţifico-fantastică, jocurile cu dificultate ridicată şi mai ales labirinturile, trebuie să jucaţi The Surge. Dacă vă e dor de Dark Souls, trebuie să jucaţi The Surge. Dacă v-a plăcut Lords of the Fallen, cu atât mai mult o să vă placă şi vă recomand să jucaţi The Surge.
Sper că nu mai trebuie să o scriu o dată 🙂
*Copia de review a fost oferită de distribuitor
