Să încep cu ceea ce e deja evident: Mirror’s Edge e genul de joc pe care ori îl adori, ori faţă de care eşti indiferent.
Eu mă aflu în tabăra celor care au aşteptat cu sufletul la gură acest joc, însă îl voi întoarce pe toate părţile şi vă voi explica unde iese învingător, dar şi unde calcă strâmb.
ORWELL VS HUXLEY
Experimentul celor de la DICE se întoarce în a doua iteraţie, anume Mirrors Edge Catalyst, care din punctul de vedere al poveştii vine ca prequel al jocului precedent. Premisa jocului e una ciudată şi discutabilă, din multe puncte de vedere. Lumea jocului e o distopie al cărei absurd ori îl accepţi, ori îl dai deoparte.
Avem un grup de rebeli anti-sistem, anti-corporaţii, care au decis să trăiască deconectaţi de lumea modernă şi să locuiască în underground. Problema (sau partea amuzantă) e că acest underground nu înseamnă suburbie sau efectiv „subteran”. Această societate ascunsă şi-a ales ca loc de baştină cel mai expus loc posibil: acoperişurile oraşului.
Jocul îţi explică încă de la început, mai mult sau mai puţin, că aceşti rebeli au spus „nu” joburilor corporatiste şi au preferat să trăiască liberi într-o societate ascunsă, dar tot la sânul confortului oferit de oraş, câştigându-şi pâinea din postura de curieri care preferă parkour-ul pe acoperişurile metropolei futuriste, în locul mersului pe bicicletă.
O contradicţie destul de ironică, având în vedere situaţia jocului, care abordează un subiect subversiv şi care e publicat de Electronic Arts prin Origin. O firmă controversată, o platformă de distribuţie draconică şi o metodă DRM de protecţie a jocului îndreptată împotriva cumpărătorului. Origin e cunoscut pentru felul în care colecţionează date pe sub nasul utilizatorului, iar acest joc duce totul şi mai departe: în meniul său găseşti opţiuni prin care să opreşti din colectarea de date pe care o face jocul, însă eşti atenţionat clar că şi cu toate aceste opţiuni oprite, jocul tot va colecţiona date.
Probabil Catalyst recunoaşte această ironie a sorţii, mai ales că personajul negativ seamănă destul de mult cu CEO-ul Electronic Arts.
Însă revenind la rebelii noştri dragi, ei sunt lăsaţi liniştiţi să-şi facă damblaua, atâta timp cât activitatea lor nu încalcă interesele corporaţiilor care au în mâinile lor soarta tuturor cetăţenilor din metropola Glass. Şi nici nu ţi-ai dori superi pe cineva, din moment ce te afli sub nasul autorităţilor, care au împânzit acoperişurile cu mii de camere de supraveghere, pe lângă toate dronele şi elicopterele care survolează oraşul.
Ei bine, liniştea nu ţine mult, deoarece ajungi să faci exact lucrul de care ai fost avertizat să nu îl faci: ajungi în posesia unor date sensibile ale unei corporaţii, iar toată situaţia se duce naibii şi îţi dai seama prea târziu că ţi-ai ales greşit facţiunea cu care să porneşti o revoltă.
FUGA SĂNĂTOASĂ
Ai prins viteză. Ai în minte o destinaţie, iar acoperişurile pline cu obstacole îţi oferă tot felul de variante şi rute rapide şi riscante. Timpul se scurge, dar tu alergi înainte, atent la fiecare pas şi la fiecare săritură, pentru că vrei ca singura oprire pe care o vei face să fie cea de la destinaţie, şi nu zeci de etaje mai jos, după un impact violent cu asfaltul.
Primul joc Mirrors Edge era împărţit în niveluri liniare, îngrădind astfel sentimentul de libertate şi de alegere a traseului. Mereu simţeai că lipsea ceva, deoarece în afară de misiuni nu prea aveai ce face în joc.
Catalyst deschide larg lumea titlului, făcând trecerea la jocul de tip open world, iar trecând prin povestea jocului, obţii îmbunătăţiri ale echipamentului care îţi oferă acces spre zone noi ale oraşului. Acoperişurile pot fi explorate după bunul plac şi sunt presărate cu obiecte care pot fi colecţionate sau diverse misiuni secundare şi provocări. Iar dacă acestea nu îţi ajung, ai ocazia să faci la rândul tău trasee sau să participi la provocări propuse de alţii şi să concurezi pentru locul celui mai rapid alergător, deoarece jocul oferă chiar şi un sistem de clasificare a jucătorilor din întreaga lume.
În mare, misiunile sunt de tip curierat, respectiv să ajungi contra cronometru de la punctul A la punctul B, însă există şi misiuni secundare care pun accentul pe elementul platformer al jocului şi te aruncă în camere al căror traseu nu e evident la prima vedere. Aceste camere-labirint sunt o rupere de ritm binevenită faţă de fuga constantă în care te ţine jocul.
Trecerea spre open world aduce şi câteva modificări gameplay-ului deja rafinat din Mirror’s Edge. Săriturile „cu treaptă” au fost simplificate, nemaifiind necesar să apeşi de două ori butonul de săritură, la momentul potrivit, însă această simplificare poate fi oarecum iertată, deoarece atenţia ta e acum îndreptată mai mult asupra felului în care îţi alegi variantele de traseu şi asupra menţinerii barei Focus Meter, care se umple când îţi menţii viteza constantă şi care te fereşte de gloanţele care zboară spre tine.
Jocul te ţine în priză şi îţi testează atenţia, mai ales dacă renunţi la Runner’s Vision. Această opţiune îţi scoate în evidenţă obstacolele din jurul tău şi chiar îţi oferă şi un traseu spre destinaţie, dar practic pune jocul pe pilot automat şi îl transformă într-un îndelungat şi plictisitor quick-time-event. Farmecul Mirror’s Edge Catalyst constă în felul în care îţi solicită atenţia şi te menţine alert, căutând mereu ruta cea mai rapidă şi sperând mereu că săritura riscantă pe care ai făcut-o va fi răsplătită cu o clădire pe care să poţi ateriza, fără să ajungi plăcintă pe asfalt.
Apropo de arme de foc, în Catalyst poţi rezolva confruntările doar prin luptă corp la corp. Cetăţenii de rând nu pot folosi armele de rând, o alegere stilistică oarecum ciudată, având în vedere că în primul joc – „în viitor” – aveai opţiunea de a împuşca inamicii.
Sistemul de luptă e cu bune şi rele, deoarece luptele cu oponenţi dificili pot fi interesante şi te pun în situaţia de a folosi mediul înconjurător pentru sărituri şi lovituri din aer, dar în acelaşi timp pot deveni şi foarte comice. Inteligenţa inamicilor e aproape inexistentă – pot fi păcăliţi să alerge în cercuri, fiindcă rămân prizonieri ai animaţiilor pe care trebuie să le ducă la capăt, indiferent de ce se întâmplă în jurul lor. Iar în alte situaţii, când viaţa lor e pe terminate şi i-ai împins în decor, parcă se aruncă intenţionat peste balustrade sau se dau voit cu capul de zidurile din jur. Aşadar, până ajungi să ai parte de confruntări palpitante cu inamici mai capabili, primele întâlniri cu ei duc mai mult spre Cascadorii Râsului.
LUCIUL OGLINZII
Motorul grafic Frostbyte 3 redă perfect acoperişurile sterile şi arhitectura minimalistă a metropolei futuriste, iar sunetul vântului atunci când prinzi viteză, fiecare impact sau pas pe diversele suprafeţe sunt realizate impecabil.
Când toate elementele gameplay-ului se leagă, ajungi să simţi că zbori, iar faptul că îţi vezi corpul, mâinile şi picioarele contribuie şi mai mult la sentimentul de imersiune. Dacă te laşi purtat de val, simţi fiecare impact, iar fiecare salt la limită îţi poate tăia respiraţia.
Răsuflul uşurat pe care îl auzi subtil la fiecare ecran de încărcare după ce ai picat în gol zeci de metri mi se pare un detaliu mărunt, dar de mare efect, iar cea mai mare surpriză a fost când „m-a prins noaptea” în joc, încercând să obţin timpi mai buni într-o cursă făcută de alţi jucători, fiind implementat şi ciclul zi/noapte.
Mirror’s Edge Catalyst e genul de joc pe care ai vrea să îl vezi prin prisma unei căşti VR, dar numai înconjurat de perne şi găleţi / ligheane.
Desigur, există şi scăpări vizuale, care nu îmi dau seama dacă sunt bug-uri sau limitări aduse de GTX 970-ul meu, care a făcut faţă jocului cu toate setările la Hyper, oferindu-mi o experienţă impresionantă între 50-90 cadre pe secundă la rezoluţie Full HD, dar care a transformat jocul în diapozitive când am scos limitarea de memorie.
Imersiunea e stricată uneori şi de umbre jucăuşe, texturi spălăcite, sau felul arbitrar în care personajul tău se reflectă doar uneori pe suprafeţele lucioase din jur, şi doar în timpul misiunilor liniare.
PE PAS DE PLECARE
Catalyst reuşeşte să aducă ce a lipsit primului joc Mirror’s Edge: mai multă libertate.
Jocul echilibrează fiecare pas greşit pe care îl face, compensând unele simplificări ale gameplay-ului cu pericolul adus de trecerea la open world – forţând jucătorul să apeleze chiar şi la metoda emprică – iar povestea neimpresionantă şi chiar previzibilă e compensată de personaje diverse, interpretate credibil. Chiar şi a doua jumătate a poveştii e compensată cu un final grandios, iar acum că am la dispoziţie întreg oraşul, mă pot concentra pe traseele interesante făcute de alţi jucători.
Mirror’s Edge rămâne un joc de nişă, care nu e pe gustul tuturor, însă eu unul apreciez jocurile care îşi văd de treaba lor şi nu ajung o imitaţie spălăcită a altor jocuri, iar felul în care titlul reproduce parkour-ul din perspectiva personajului rămâne o experienţă aparte.
Ca fan, vă pot spune că, în mare, aşteptarea a meritat. Acum, vă las. Trebuie să fug !
