După multe ore de joacă în multiplayerul de la Battlefield Bad Company 2 (un joc de rush) am avut noroc în a-l cunoaste pe cel mai important om de pe planetă şi anume – Chuck Nor(r)is (păi cum, nu vă amintiţi de glumele cu şi pe seama mult iubitului poliţist texan?!?!).
Bine, aproape era să leşin de emoţie dacă nu observam la timp faptul că poate nu este el cu adevărat, ci doar cineva care putuse să îşi facă un caracter din care a zburat de-a binelea unul din “r”-uri! Sau cine ştie, o fi fost el cu adevărat, însă folosea lipsa consoanei ca un fel de protecţie sporită pro-anonimat!
Dar nu asta voiam să vă povestesc, ci faptul că oricine ar fi în realitate, s- a descurcat de minune în a face echipă bună cu mine. Eu pe post de assault, el sniper, eu cu ammo box, el cu ţinta direct pe ţeasta unuia, altuia, oricăruia ce voia să mă facă să îmi pierd viaţa! Prietenia minunată, care a implicat şi o anxietate extraordinară în rândul echipei noastre, simplul fapt că l-am avut pe Chuck Nor(r)is printre noi, ne-a determinat să pierdem lamentabil!
Nu ştiu, cred ca ne-a purtat ghinion, noi am încercat însă acest nume sonor ne-a facut să ne pierdem cu totul…
Însă se ştie, tu trăieşti pentru ca te-a lasat Chuck Norris in viaţă. Dar noi toţi am pierdut din cauza lui, ne-a eclipsat şi am ratat orice şansă! Dar el a fost mai bun. Când Chuck Norris face parte dintr-o echipă iar aceasta pierde, el este oricum câştigător.
Dacă Chuck Norris s-ar bate cu el însuşi…El ar câştiga…Iar dacă s-ar întâmpla să primeasca un pumn…în momentul cand pumnul ar atinge faţa lui Chuck Norris universul ar da “Critical ERROR”…Bine că nu s-a întâmplat!
